Mineriada de la ICR. Votul din afară şi duşmanul din interior

În ziua în care se împlineau 22 de ani de mineriada din iunie 1990, guvernul făcea o ultimă mutare de putere: Institutul Cultural Român a fost scos de sub autoritatea preşedinţiei şi trecut în subordinea Senatului. Cultura devine importantă în vremuri tulburi, când oamenii, hăituiţi de nepăsarea zeilor, caută spaţiul alternativ care să-i arunce afară din cotidian. Acesta a fost rostul Cenaclului Flacăra. De aceea Adrian Păunescu are bust. Şi tot de aceea cheia trebuie căutată în modificarea statului ICR, de la promovarea culturii române în străinătate la întărirea relaţiilor (culturale) cu românii din străinătate.

De ce să te arunci asupra unui institut cultural? De bani nu e vorba, bugetul ICR-ului este nesemnificativ pentru buzunarele marilor baroni. Răsplată pentru propriii academicieni „de stânga”? Plauzibil, dar insuficient. ICR-ul incomoda cu adevărat, din altă raţiune: Horia Roman-Patapievici. E din acea gaşcă de intelectuali care îşi dau ochii peste cap ori de câte ori Iliescu îşi lansează câte o carte. Acel Iliescu care ne-a pervertit istoria. E semnul ultim că lui nu se va întâmpla nici o judecată. Şi că minerii i-au prins din vreme pe oamenii lui Raţiu şi ai lui Coposu. Altfel, oricâte găinării ar fi făcut democrat-liberalii, oricât de dezagreabilă Elena Udrea, oricât de agramat Igaş, oricât, dar oricât, Ion Iliescu nu ar fi putut sta ca alternativă. Aruncarea aceasta năpraznică asupra instituţiei al cărei rost este reprezentarea culturii române în afara graniţelor are, însă, o miză pragmatică şi mult mai parşivă: votul românilor din străinătate. Altfel, nu are sens să transformi rostul ICR-ului din promovarea culturii române în lume, adică în rândul cetăţenilor străini care găsesc în librării cărţi semnate de Noica, Cărtărescu, Dan Lungu, în întărirea relaţiilor cu românii care muncesc în afara ţării. Voturile acestora, să ne amintim, sunt cele care au tranşat lucrurile între Mircea Geoană şi Traian Băsescu, la prezidenţialele din 2008. A proceda însă astfel nu poate fi lecturat decât în cheia propagandei. Când te interesează prea puţin străinii şi muţi accentul pe cetăţenii propriii, pe care cauţi să ţi-i fidelizezi oriunde s-ar afla, promovarea se cheamă propagandă.

Mirarea de început a fost aceea a inocenţei intelectuale a lui Victor Ponta: cum a putut, din capul locului, să facă întocmai aceleaşi gesturi pe care, în istoria recentă, le-au făcut Ion Iliescu şi Adrian Năstase? Cu toate privirile „băsiştilor” aţintite asupra lui, cu toate vocile care spuneau răspicat că Ponta nu e de capul lui, ci însoţit de dinozaurii din PSD, prim-ministrul cel mai tânăr dintre toţi a făcut întocmai: epurări în lanţ, o primă lună de guvernare în care nu trecea o zi fără să se anunţe demiteri şi numiri politice, imixtiunea reprobabilă în justiţie, aşezarea la masă sub directa oblăduire a lui Ion Iliescu. Au urmat majorarea cu nimic a lefurilor adevăraţilor proletari, aruncarea anatemei asupra intelectualilor, culpabilizarea anumitor instituţii de presă, duşmanul poporului anunţat de la pupitru. Când prim-ministrul Victor Ponta s-a lansat, la sosirea din Austria, în ironii predate de Adrian Năstase, a demonstrat că nu are la îndemână alte instrumente decât cele moştenite de la Iliescu. Voi răspunde în faţa Marii Adunări Naţionale, ne-a ironizat premierul. Nu merită o analiză semantică, dar mă întreb, totuşi, de unde îndrăzneala de-a ne lua peste picior.

Dacă Victor Ponta ar şti să facă lucrurile altfel, poate că le-ar face. Nu ştie, însă – are în pori metodele pe care le-a deprins de la FSN. Problema este că orice copie ratează originalul, iar dacă lui Iliescu i-a ieşit, nu înseamnă că şi el, cel mai tânăr prim-ministru, va rămâne în istorie. Chiar şi aşa, nu putem ierta nici distrugerea (cu complicitate) PNL-ului, nici aruncarea grotescă asupra intelectualilor, nici jignirea românilor din străinătate, material pentru propagandă, nici terfelirea justiţiei, nici sărutul lui Ion Iliescu. Nu putem ierta nici măcar prostia, pentru că aşa nu vom ajunge nicăieri: cum Dumnezeu (şi are ce căuta în ecuaţie) să copiezi o teză de doctorat?
*Aparut pe Hydepark