Le-am pus Ludmilei Ulițkaia, lui Evgheni Vodolazkin și lui Ion Vianu aceeași întrebare: care e limita până la care îți permiți, într-un regim politic ostil, să îți fie frică. Lumea nu are nevoie de eroi, dar nici de ticăloși

Răspunsurile li se întâlnesc: până acolo unde devii ticălos. Nu trebuie să fii erou, spune Vodolazkin, trebuie doar să nu treci în lichea. Toți trei mi-au spus câte o istorie personal despre frica înfrântă, înainte de a deveni complice sau instrument al răului. Iată-le poveștile:

Ludmila Ulițkaia: „Limita s-a declanșat însă atunci cînd prietena mea, Natalia Gorbanevskaia, în 1968, momentul în care trupele sovietice au intrat în Praga, a mers în Piața Roșie. În toată țara au fost doar șapte persoane capabile să-și exprime dezacordul. Nu am fost atunci alături de prietena mea, eu nu am fost în piață, nici nu am știut că ea va merge, deși vedeam cum zboară avioanele. Limita mea de suportabilitate și de frică nu era acolo unde era a Natașei. I-am fost întotdeauna recunoscătoare Natașei. Limita mea a fost atunci cînd m-au chemat la Institut și mi-au zis să votez împotriva celor care s-au opus intrării trupelor sovietice în Praga. Atunci a fost momentul în care m-am ridicat și am ieșit din sală. Am fost dată afară atunci. Pentru fiecare, limita este personală. Fiecare om trebuie să înțeleagă, în conștiința lui, că există un echilibru între demnitate și acest sentiment de frică. ”

Evgheni Vodolazkin: „Profesorul meu a fost marele savant rus Dmitri Serghei Lihaciov. El a fost la fel de renumit în Rusia, cum sunt Soljeniţîn şi Saharov. El nu a fost disident, însă era o linie peste care el nu trecea. De exemplu, când l-au sunat şi i-au propus să semneze o scrisoare împotriva lui Saharov, a refuzat. În dimineaţa următoare, când ieşea din casă, a fost bătut de doi tineri. Avea 70 de ani, i-au rupt două coaste. Acest om nu a vrut să fie erou, însă l-au făcut erou vremurile. Fiecare îşi pune o limită. Când l-au înmormântat pe academicianul Saharov, trebuia să fie înmormântat de Academia de Ştiinţe, pentru că era academician, a reieşit că toţi academicienii semnaseră acea scrisoare. Văduva lui le-a spus că nu au niciun drept să spună ceva la înmormântare şi l-a rugat pe Lihaciov să vină de la Petersburg, pentru că numai el avea dreptul să ia cuvântul la aceste funeralii. Aşa că un om care nu este erou are limitele sale, care îl fac cu adevărat erou. Eu nu prea cred în acei oameni care, cu sabia în mână, luptă”.

Ion Vianu: Când ţi se întâmpla ceva de bine, te întrebai cine este în spatele acestui bine şi de ce ţi s-a întâmplat un lucru bun. Ceea ce te făcea să te menţii, totuşi, era cercul de prieteni. Eu am resimţit ca un lucru extraordinar de puternic în viaţa mea spectacolul pe care l-a montat Lucian Pintilie, ”Revizorul”, de Gogol.  A montat un spectacol care era voluntar provocator şi anti-totalitar, într-un mod genial. Spectacolul a avut patru reprezentaţii, după care a fost interzis. Pentru mine, faptul că unul dintre ai noştri a avut curajul să facă acest act, care era un act de independenţă, m-a schimbat, mi-a dat ideea şi a fost aproape ca un imperativ categoric, că într-o zi va trebui şi eu să ies pe scenă, nu în felul briliant, artistic, al lui Pintilie, dar într-un fel.

Frica este ca veninul unui şarpe, care te paralizează. Frica face să nu mai poţi păşi într-un loc întunecat, fără ideea că s-ar putea găsi o gaură foarte adâncă, în care să cazi cu totul. Frica este, de fapt, frica de întuneric, frica primară a copilului, în care pierzi controlul vizual.  Era esenţa fricii în totalitarism. Eu îmi aduc aminte, şi nu e uşor să mărturiseşti asta, pentru că sunt mărturii de laşitate, dar mai apăream la televiziune, la emisiuni ştiinţifice şi veneam cu note pe care le ţineam sub masă, pe genunchi, ca să nu fac o gafă politică. În totalitarism eşti mereu vinovat şi mereu te temi să nu spui ceva nepotrivit. Puţin câte puţin, ajutându-ne între noi, spunându-ne că nu trebuie să ne fie atât de frică, am ajuns să putem vorbi, să fim mai mult sau mai puţin critici. Dar acesta a fost un proces, un proces pe care mulţi nu au putut să îl depăşească şi nu le fac un reproş din asta. Asta era condiţia normală a cetăţeanului român.

Interviurile detaliate le găsiți în această cameră de întâlniri și dialoguri.